GT41: Asia | Cebu: Beton și somn sub cerul liber

Taxiul a părăsit resortul dimineața devreme. După cinci zile în care orizontul era la nivelul mării, podul spre Cebu City m-a aruncat înapoi în viata reala. Clădiri, ziduri, fire de electricitate încâlcite, eșapament, țipete de scutere. Orașul începea înainte să termin podul. Ep.11.

Podul care aruncă înapoi

Podul care leagă Mactan de Cebu nu este doar o infrastructură. Este o frontieră senzorială. Pe partea Mactanului, aerul mirosea a sărat și a iarbă tăiată. Pe partea Cebu, miroase a benzină arsă, a praf și a mâncare gătită pe margini de drum. Nu există zonă tampon. 

Casele încep înainte să termini podul. Unele sunt neterminate, cu grinzi de fier ruginite ieșind din beton. Altele sunt lipite una de alta, cu ziduri de tablă ondulată sau de cărămidă nefinisată. Nu este suburbie. Este orașul propriu-zis, care se întinde fără plan, fără tranziție, fără respirație.

După zidurile verticale din Hong Kong și densitatea copleșitoare din Macau, mă așteptam ca influența istorică a Europei să se vadă aici mai mult. Uitându-mă la istoria orașului, credeam că voi găsi ordine colonială, străzi îngrijite, clădiri vechi restaurate. Nu este cazul. Influența există, dar este izolată, îngrădită, prea puțină pentru a schimba ritmul străzii.

Templul lui Leah și zidurile din jur

Am vizitat Templul lui Leah. Este un loc foarte frumos, construit recent dar cu pretenții monumentale. Coloane, statui, vedere spre oraș. Un templu ridicat din piatră albă care strălucește în soare. Dar drumul spre el traversează zone în care casele sunt făcute din resturi, în care canalizarea curge la suprafață, în care gunoiul este stivuit în colțuri de stradă.

Ajungi la templu după ce treci pe lângă ziduri de tablă ruginită, câini vagabonzi și magazine improvizate. Intri pe poartă și ești într-un alt univers. Ieși, și ești din nou în mahala. Frumusețea templului nu anulează drumul. Îl accentuează. Devine o insulă prea scumpă într-un ocean care nu arată la fel.

Centrul istoric

În centrul orașului, Magellan's Cross și zona istorică sunt la fel. Clădiri cu valoare, un monument care marchează punctul de unde a plecat ceva important. Dar imediat lângă ele, trotuarele sunt sparte, clădirile vecine sunt mâncate de umezeală, iar spațiul public este ocupat de tarabe, de cabluri și de oameni care nu au unde să stea. Istoria este acolo, dar nu radiază. Stă îngrădită, așteptând ca turistul să o viziteze, apoi să plece înapoi prin același haos.

Copiii sub cerul liber

Cel mai greu de procesat nu este nici mizeria, nici dezordinea. Este imaginea copiilor care dorm pe jos, sub cerul liber, pe bulevarde sau în scări de bloc. Nu sunt ascunși în curți interioare. Sunt pe rutele principale, pe betonul fierbinte, lângă zgomotul traficului.

Vederea asta nu permite distanțare estetică. Nu poți spune „e cultural” sau „așa e acolo”. Un copil care doarme pe trotuar sub soare nu este o opțiune culturală. Este o formă de eșec pe care niciun ritual local nu o poate justifica. Poate că orașul nu îmi cere părerea. Poate că așa le place lor. Dar copiii care dorm pe jos... nu cred că le place. Și nu cred că este ok.

Agasare la fiecare zece metri

Dincolo de imaginea asta, mișcarea prin centrul Cebu înseamnă un refuz continuu. Din zece în zece metri, cineva îți cere ceva. Bani, mâncare, atenție. Nu este vorba de oameni leneși. Este vorba de o densitate a sărăciei care te transformă în țintă de supraviețuire. Nu te simți în pericol fizic. Te simți epuizat moral. Nu poți să te plimbi fără să fii agasat, fără să spui „nu am” de zeci de ori pe oră.

Ajungi la un monument frumos, faci două fotografii, dar drumul până acolo te costă mai mult decât taxiul. Te costă capacitatea de a te bucura.

Turismul care produce, orașul care nu primește

Ceea ce nu pot înțelege este paradoxul economic. Turismul filipinez o duce foarte bine. Cebu primește zboruri internaționale, resorturile de pe Mactan sunt pline, iar prețurile pentru turiști sunt foarte bune. Vin mulți oameni, lasă mulți bani. Oare ce se întâmplă cu toți acești bani? Cu siguranță nu merg în infrastructura orașului, nu merg în confortul străzii, nu merg în acoperișuri pentru copiii de pe trotuar.

Banii aduși de turism par să circule într-un circuit paralel, vizibil doar în resorturi și în magazinele duty-free. Strada care te duce la templu nu primește nimic. Rămâne la fel de spartă, la fel de murdară, la fel de sărăcăcioasă. Turiștii pleacă, localnicii rămân, iar distanța dintre cele două lumi nu se micșorează.

Orașul care nu îmi cere părerea

Și totuși, stau și mă gândesc că poate așa le place. Poate că modul ăsta de a trăi are o logică pe care un european nu o poate citi. Poate că zgomotul, aglomerația și lipsa regulilor sunt libertate, nu haos. Atunci părerea mea chiar nu contează și nu are sens.

Dar există o limită. Când vezi un copil dormind pe beton, iar lângă el trece un turist cu o geantă de cumpărături din mall, nu mai este vorba de diferențe culturale. Este vorba de o fractură pe care turismul o alimentează fără a o repara.

De ce nu voi reveni

Nu voi reveni in Cebu City si nu vreau sa ma intorc in Filipine. Nu pentru că ar fi fost periculos sau pentru că oamenii ar fi fost neplăcuți. Dimpotrivă, oamenii sunt civilizați, muncesc, supraviețuiesc. Nu voi reveni pentru că nu pot recomanda cuiva să treacă prin mahalale și să fie agasat din zece în zece metri pentru a vedea câteva locuri frumoase. Frumusețea templelor și a crucilor nu compensează costul moral al deplasării.

Banii pe care îi aduce turismul nu ajung acolo unde ar fi nevoie. Iar banii mei pot face mai mult în alte zone ale lumii. Aceasta este o constatare personală, nu un îndemn general. Fiecare își decide ce poate suporta. Eu am ajuns la limita mea.

Mai departe

După Cebu, corpul cere ordine. Nu liniște — liniștea am avut-o la Mactan. Ceva mai activ: reguli, curățenie, un sistem care funcționează. Osaka este următoarea oprire. De la haosul fără reguli la haosul cu reguli. Apoi, Tokyo.

Dar întâi, podul spre aeroport, apoi zborul spre nord.